Precizare istorică: în cazul nostru nu e vorba despre o familie oarecare, ci de una mare, boierească, ale cărei rădăcini și încrengături duc departe, până în Fanarul dragomanilor.
Precizare lingvistică: ”orizontala” este metafora vie pentru o curtezană de lux, o cocotă, o demi-mondenă. Astăzi i-am spune, probabil, escortă.
Preambul
Punctul de pornire al poveștii mele este lectura unui jurnal, intitulat Mes Cahiers bleus – Caietele mele albastre, memorii în care se intersectează multiple identități, între care două mai cu seamă m-au surprins și interesat mult de tot.
Identități. Nici o familie, o familie, quand même!
Pe de o parte, mult râvnita horizontale a Parisului Belle Époque, Anne-Marie Chassaigne, alias Liane de Pougy. Care, alături, de pildă, de focoasa spanioloaică Otero sau de non-conformista dansatoare americană, Loïe Fuller (buna prietenă, de altfel, și a Reginei Maria), întrupează strălucirea unei lumi efervescente și extrem de fertile. Liane de Pougy care, fără nicio îndoială, este modelul declarat al lui Marcel Proust pentru vestita de acum Odette de Crécy.
Pe de altă parte, Prințesa Ghika (cu ”k”), soția lui Georges, mult, mult mai tânăr decât ea. Cu care Liane face, la ”bătrânețe”, adică la 41 de ani, o familie scandaloasă, de voyeuriști, bazată, totuși, în ciuda a tot și a toate, pe iubire. E drept, o iubire nițel perversă, cu vag iz de martiriu, dar mai ales cu parfumuri grele de luxură. Și care i-a ținut împreună până la capăt, adică până la moartea din 1945 a lui Georges. Paradoxal, în ciuda vârstei, cu cinci ani înaintea ei.
Cronici
Era imposibil, ca atare, să nu ajung să devorez această cronică ținută între două războaie – 1919 și 1941.
Pe de o parte, cronica unui Paris nebun, a unei libertăți arogante, care a permis celebrarea, sub auspicii suprarealiste, a ceea ce contemporanii numeau l`amour libre. Sau l`amour fou, reunindu-i, în desfrânare, și pe frumoasa Liane de Pougy, dar și pe misticul Max Jacob sau opiomanul Jean Cocteau. Pe putred de bogatul Maurice de Rothschild, dar și pe ”blestematul” egiptolog Lord Carnarvon. Pe imensul savant arheolog Salomon Reinach, dar și pe criticul literar Fernand Brunetière.
Pe de altă parte, cronica unei familii moldave, ieșene, mai precis. O examinare cinică, neiertătoare și șfichiuitoare. Needulcorată de pasiunea noastră pentru trecut. Dimpotrivă, adâncită în cel mai autentic prezent – prezentul vieții și al pasiunilor, al dușmăniei și disprețului. O carte care, astfel, mi-a deschis o altă perspectivă asupra aristocrației ieșene.
Dacă mai punem la socoteală că marea noastră orizontală este și o scriitoare plină de spirit și talent, atunci această lectură mi-a demolat complet până și ultimele prejudecăți.
Începutul familiei moldave – cucoana Marghiolița
Să vedem, însă, mai întâi familia despre care este vorba…
Totul pornește de la vestita Marghiolița… V-o aduceți aminte? Cea de care se vorbea, în Iașul de început de secol 19, ca despre Ileana Cosânzeana, Afrodita și Elena adunate în aceeași făptură. Maria, cea care, la porunca familiei, dar și împinsă de ambițioase vise de mărire, e trimisă să-l ia de bărbat pe fiul domnitorului Ioniță Sandu Sturdza, capuchehaie la Istanbul. Pe care-l va părăsi grăbită, nu înainte, însă, de a-i fi făcut, la fel de grăbită, trei mândreți de fete – Zoe, Catrina și Pulcheria. Aceeași Marghiolița care, spre sfârșitul vieții, avea să fie socotită una dintre, dacă nu cea mai mare dintre Doamnele Iașului.
”Nimeni n-avea grand air ca dânsa. Era într-adevăr o fire domnească în toată ființa ei. Fie în palatul de la Iași, fie în castelul ei de la Stânca, lângă Prut, primea lumea cu cea mai plăcută ospitalitate. Toți o respectau și se închinau înaintea ei. Vârsta îndrumase sufletul ei, care fusese înflăcărat și care rămăsese puternic, spre datoriile și ambițiile familiale; dar îi deschisese inima și desfătărilor milosteniei. Această femeie, care părea atât de mândră, care se arătase atât de mondenă, avea privirile unei surori de caritate. Seara, împodobită numai cu un ștergar sau cu scurteica ridicată pe cap, se ducea pe furiș în sat, pe jos. Ca să aducă alinări și ajutoare în cocioabele cele mai ticăloase ale țăranilor.” Așa o prezenta Edouard Grenier, secretarul ultimului domnitor al Moldovei, Ghica al V-lea. En Moldavie. 1855-1856.
Voluptatea familiei – luxul
Pulcheria, mezina lui Neculachi Sturdza și a Marghioliței, avea să se căsătorească – lucru rar la vremea aceea – din dragoste, cu basarabeanul rusofil Pavel Keșcu. Vreți să aflați ce nuntă a plănuit Marghiolița cea ambițioasă pentru fiica ei preaiubită cu foarte bogatul Pavel, căruia luxul extravagant îi era a doua natură? Ascultați dar atunci numai ce povestește Rudolf Suțu, în al doilea volum al Iașilor de odinioară:
”… o nuntă cu mare fast, care a avut loc la țară. Și, deși acest eveniment s-a petrecut în toiul verii, totuși mireasa familiei a fost condusă de la conacul moșiei la biserică într-o sanie. În formă de scoică, trasă de șase cerbi cu coarnele aurite. Iar sania aluneca pe o pătură groasă de aproape un metru de zahăr pisat, zahăr care, după nuntă, a făcut deliciul numeroșilor săteni adunați cu acest prilej.” Stau și mă-ntreb: oare cât de lung să fi fost drumul dintre conac și biserică?
Trufia familiei – Nati, Bebe și Marieta
Nu e de mirare că, astfel îndulcită, Pulcheria a zămislit, la rândul ei, trei grații.
Regina repudiată
Cea mare, Natalia, în brazda unui destin glorios și cumplit de nefericit, avea să părăsească Iașul pentru a deveni Regina Serbiei. Alături de Milan I Obrenovici, fiul unei alte ieșence, Maria Catargi, între altele și perversă amantă a principelui Alexandru Ioan Cuza. Înșelată și repudiată de regele sârb sub pretextul crezurilor sale politice filorusești, Natalia va muri singură, în exil, la Saint-Denis, în Franța. Cu dorul familiei în suflet și cu suferința neîmpăcată de a fi fost nevoită să-și abandoneze copilul, pe dragul Sașa, născut și educat nu pentru a se exila împreună cu mama, ci spre a deveni Alexandru I al Serbiei. Băiețelul care-și petrecea vacanțele la străbunica Marghiolița, în palatul Roznovanu din Iași, va fi asasinat după doar 14 ani de domnie.
Răsfățata cosmopolită
Mijlocia, Jeana Ecaterina, alintată Bebe și franțuzită Jeanne Catherine, se va căsători cu un Ghiculesc din ramura Comăneștilor. Eugen este un explorator nesățios, dar și un latifundiar feudal. Enorma lui moștenire a fost sursa răsfățului Jeanei acasă sau la Paris. Instalată oriunde ca o prințesă, Bebe era, însă, și o binefăcătoare generoasă. Înainte de toate pentru nepoții ei de soră – Georges și Henri. A căror mamă – zgripțuroaică cărpănoasă, după gura lumii – refuza să-și întrețină copiii la Paris din banii familiei moldo-valahe.
Văduva neconsolată
Marieta, în sfârșit, ultima dintre fiicele Pulcheriei, se căsătorește, ca și mama sa, din dragoste. Dragoste adevărată pentru diplomatul Grigore Ghika-Brigadier, ambasador la Berlin și Paris. Acesta-i va dărui la nuntă o bijuterie prețioasă, trecută, mai apoi, din generație în generație. O broșă din aur, închipuind un stejar cu o liană (ce premoniție!) încolăcită de-a lungul trunchiului său. La baza lui stătea scris, gaj de credință – Je meurs où je m`attache. Nu-i așa că putem deja bănui care dintre nurori nu o va fi primit moștenire?
Rămasă văduvă, după 30 de ani de fericire, Marieta se izolează pe moșia sa de la Mășcăteni, din Botoșani. Unde va rămâne până la sfârșit retrasă în frumosu-i palat, căruia cei doi fii ai săi, franțuziți peste poate – Georges și Henri, îi vor trece pragul doar din interese mercantile. Cum Mecca nu accepta să meargă la Mahomed, la Paris, decât o singură dată pe an, și numai din obligații mondene, Mahomed se vedea obligat a se prezenta cu regularitate la Mecca – Mășcăteni. În speranța deșartă că, poate poate, se vor fi deschizând, har Domnului, baierele pungilor familiei spre întreținerea beizadelelor deșănțate și ahtiate de lux.
În tot acest timp, Marghiolița, bunica de la Iași, mater a acestei familii originale, își vedea tot mai rar odraslele. Odăile special pregătite în Palatul Roznovanu nu se mai umpleau nici de hohotele de râs sau de plâns, nici de parfumurile sau de lucirile diamantelor fiicelor și nepoatelor sale. Lumea cea largă le atrăsese deja către alte orizonturi dulci-amărui, ce lăsau în urmă începuturile zaharisite.
Liane de Pougy, carte de identitate
Să vedem, acum, cine e orizontala despre care e vorba…
Soție și mamă denaturată de erou aviator – Marc Pourpe, victimă a Primului Război mondial. Fugară la Paris, unde, cu un curaj admirabil, își ia viața în mâini, departe de rutine monotone și poncifuri mic-burgheze. Se aruncă în vârtejul lumii capitalei mai întâi ca modestă ucenică într-ale prostituției, apoi ca demi-mondenă de lux. E cuceritoare grație eleganței și rafinamentului înnăscute. Grație ovalului perfect al feței, nasului plin de noblețe și gurii sfidătoare. Grație mai ales inteligenței și culturii sale, dar și instinctului acut de supraviețuire. În fața ei, ușile aristocrației pariziene de ambele sexe se deschid larg și biruitor. Devine o trufanda și-un giuvaer rar, asemeni unui Lalique Art Nouveau. Și-atunci, la picioarele ei cad, de-a valma, dandies, artiști și bancheri, oameni de litere sau teatru, dansatoare sau pur și simplu curtezane în devenire.
În sfârșit, în 1910, Parisul o va ridica pe această micuță bretonă la titlul de prințesă. Nu unul metaforic admirativ. Ci unul autentic, dobândit în urma căsătoriei cu Georges, vlăstarul decadent al familiilor reunite Sturdza, Keșcu, Ghika-Brigadier. Din Iași.
Fiu al Marietei Keșcu Ghika. La rândul ei, fiică a Pulcheriei Sturdza Keșcu. Fiică a celebrei Maria Ghica Sturdza Rosetti-Roznovanu, mai pe scurt a Marghioliței. Lungul șir genealogic face ca, prin alianță, Liane de Pougy să devină stră-nepoata Marghioliței de la Iași și stră-stră-nepoata domnitorului Ioniță Sandu Sturdza.
O familie? Mais quelle famille!
Între admirație, recunoștință și sfruntare ireverențioasă, Liane este, orice-ar spune, extrem de mândră că a pătruns cu dezinvoltură în rândul boierilor români Ghika. Pentru a deveni princesse, însă, intrarea s-a făcut ”cu mult zgomot și neliniște în această atât de măreață și frumoasă familie, care a fost, multă vreme, una domnitoare.” (p. 24)
Marieta, soacra de la Mășcăteni
La rândul ei, protipendada moldovenească sclifosită și extrem de conservatoare, pe care mama lui Georges o reprezintă magistral, o acceptă ca un capriciu al extravagantului Georges, dar niciodată ca pe o noră demnă de interes și cu atât mai puțin de respect.
”În 1912, Mariette a venit la noi, în Algeria, să mă cunoască. I se spuseseră tot felul de orori (cu treisprezece de ”r”!) despre mine, dar, paradoxal, m-a găsit încântătoare. M-a invitat să merg s-o văd în România. Unde am petrecut două luni în conacul ei. Sunt lucruri, însă, pe care nu le faci decât o singură dată în viață!… Mariette are un caracter ciudat, de descendentă din vechi boieri, radicală, autoritară, doamnă care aparține cu naturalețe înaltei societăți. Defectele sale, însă, sunt supărătoare… Dar, dacă Georges a fost exact bărbatul care mi se potrivea, atunci și Mariette e soacra care-mi trebuia. Una ce nu crede nici în Dumnezeu, nici în Diavol… lipsită complet de ipocrizie.” (p.28)
Marieta, de la care Georges și Liane așteaptă stipendii care să le permită să trăiască pe picior mare, în castelul lor de la Saint-Germain-en-Laye, este, totuși, permanent ironizată și luată ușurel peste picior. Astfel, când Georges o lămurește că mama lui ”nu e de plâns, căci și-a ales singură soarta, aceea de a se ocupa de moșiile din România, care-i sunt singura bucurie și fericire”, Liane comentează răutăcios.
”Sărmana văduvioară, departe de feciorașii ei, dându-se de ceasul morții înotând prin oceanele ei de grâu, prin viile și pădurile ei. Trăiește aproape singură la Mășcăteni, la o oră de Iași cu trenul, sub papucul unei subrete nemțoaice, singura care a fost în stare s-o pună cu botul pe labe, și, ca atare, singura pe care o iubește și căreia îi încredințează toată viața ei.” (p.82)
O familie provincială, de la vlădică la opincă
Liane, de altfel, nu apreciază pe niciunul dintre membrii familiei sale prin alianță. Despre Henri, fratele lui Georges, spune ”că nu ține neapărat la condescendenta sa prezență”, cât despre soția acestuia – Margareta Mavrocordat – o consideră ”urâtă, roșcată și, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, virtuoasă. Mama ei e născută Drossu, ceea ce e meschin, căci bunicii Drossu erau, cred, băcani. Cum se poate, dar atunci, ca oamenii aceștia să nu-i ierte unei dansatoare faptul că poartă același nume cu ei?” (p.67)
Nici măcar mătușa Natalia, regina, nu scapă de un portret deloc măgulitor. ”Mătușa noastră are o corpolență formidabilă, instalată pe niște picioare ca două bețe. Dar este o legendă de virtute, bunătate, austeritate, de conduită și de ceva cam multă… prostie! Tragedia o urmărește peste tot, în vreme ce pateticul îi inundă întreaga existență.” (p.206)
România, ca și Albania, ca și Serbia – o scenă pentru o familie balcanică
Probabil că reticențele noii sale familii, după a cărei recunoaștere tânjea, au determinat-o, în cele din urmă, pe Liane să deteste tot ceea ce este ”rrrrrromânesc”. (p.30) Fără însă ca aceasta s-o împiedice să se prezinte elitelor pariziene ca o adevărată prințesă româncă. Ca de pildă, la un bal al creatorului de modă Poiret, pentru care ”mi-am scos toate bogatele și grelele broderii românești, precum și mantilele – cea albastru regal și cea de culoarea piersicii – împodobite cu blănuri minunate.” (p.38) Ea și Georges îi întruchipau pe regele și regina Albaniei (sic!), în onoarea rudei lor, prințul Albert Ghica, căruia tocmai i se propusese tronul țării de obârșie a Ghiculeștilor.
Și, de asemenea, fără ca aceasta s-o împiedice să fie dezamăgită și să regrete abolirea în România Mare a titlurilor princiare. ”… nu mai suntem prinți. Nu vom mai fi numiți astfel decât din curtoazie. Vechile familii, ca a noastră, aduse aproape la sapă de lemn, nu pot decât să se resemneze!” (p.258)
Și totuși… o familie
Finalul Caietelor albastre este aproape o rugăciune a unei Liane de Pougy de 72 de ani. Convertită la credința în Dumnezeu. Nutrind speranța ardentă că păcatele ei vor fi fost spălate înainte de a ajunge la Judecata Domnului. Și hotărând să rămână credincioasă până la capăt unui soț pe care-l recunoaște ca fiind iubirea vieții ei. Fapt interesant: ultima pagină a caietelor, ultim mesaj, este semnată cu numele dintâi și cu cel al familiei românești atât de mult disprețuite. Anne-Marie Ghika. După care Liane va amuți definitiv.
Demi-mondena va fi revenit la o Anne-Marie a penitenței, dedicată binefăcător fetelor alienate. Curtezana va fi devenit o prințesă Ghika respectabilă. Deși departe de smerenia profundă a unei mironosițe, Anne-Marie Ghika nu mai era, totuși, decât o fragilă bătrânică de 80 de ani. Uitată de lume la Lausanne, într-o cameră de hotel de lux, amenajată ca o chilie. La Lausanne, unde va și muri, înmormântată discret în cimitirul comunității de maici Sainte-Agnès din Isère. Pe stela mortuară, același nume pentru vecii – Anne-Marie Ghika.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Sursa foto 10
Sursa foto 11
Sursa foto 12
Sursa foto 13
Sursa foto 14
Sursa foto 15
Sursa foto 16
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
