Borna zero a Iașului

Sunt o statuie a Iașului

Fac parte din generația de aur a anilor 1880. Când, alături de mine, au răsărit în Iași nenumărate frumuseți sculpturale, unele mai grăitoare despre istoria acestui oraș și mai desăvârșite decât altele. Eu sunt de la 1883 așezată în punctul cel mai nobil al Iașului. Și deschid, cu înălțimea mea de 10 metri, drumul mare care, de când am apărut în lume, a luat numele meu. Ștefan cel Mare. De aceea spun, cu mândrie: sunt borna zero a orașului.

O statuie a Iașului ecvestră

Da, sunt eu, Ștefan, călare. Altel spus, sunt o statuie ecvestră. Și, multă vreme, am fost singura de acest fel din Iași. Până când nu au apărut și alți rivali. Un soldat dintr-un război crunt și mondial. Și, mai târziu, un tovarăș de-al meu, domn al Țării Românești. Dacă eu sunt Mare, el e Viteaz. Deci știți la cine mă refer. Vă poftesc să ne căutați și să ne aflați, pe noi, cavalerii orașului. E drept că ne-am topit cu totul în peisajul urban. Astfel că aproape nimeni nu se mai uită la noi cu adevărat. În fine, mai puțin la mine! E și imposibil să mă ignori de vreme ce sunt borna zero a orașului, nu-i așa?

• 

• 

• 

Calul meu

Dacă tot sunt o statuie ecvestră, atunci cred că a venit momentul să vă explic niște secrete pe care sculptorii le scot din pălăria lor de prestidigitatori atunci când se apucă de o astfel de lucrare.

Uitați-vă bine mai întâi la calul meu. Voitiș sau Catalan. Îl vedeți cât e de puternic și de avântat? Și cum parcă ar merge în pas de defilare, mândru că mă duce în spinare? Are piciorul ridicat și e bine că e doar unul. Căci, altfel, statuia mea v-ar fi spus o mare minciună. Și anume că aș fi murit, eu, Ștefan voievod, în vreo bătălie dintre cele 36 în care nu am fost înfrânt cu-adevărat decât la Chilia și la Războieni.

Postura aceasta a prietenului meu patruped vă spune, în schimb, că am murit nu numai de bătrânețe. După 47 de ani de domnie. Ci și de pe urma unei răni, urâte tare, la picior. Care nu mi-a dat pace 40 de ani după ce mi-au făcut-o păgânii aceia în bătălia de la Chilia. Chiar înainte să mor, bunul meu doftor, Matteo di Murano, a încercat să mi-o închidă și vindece. Arzându-mi-o cu fierul încins. Dar în zadar, căci bătrânețile mele, din păcate, nu l-au ajutat.

• 

• 

Eu însumi, călăreț

Acum uitați-vă la mine, vă rog. Și la ce țin în mâna dreaptă, ridicată victorios! Ciudat, nu e paloșul meu vestit, în a cărui fibră, ca în legendele străvechi, a fost înscris cu sânge numele de Șefan. Acesta mi se odihnește liniștit, la șoldul stâng. Deci nu, nu e paloșul cel adevărat, care astăzi șade la Istanbul și pe care necredincioșii nu mai vor să vi-l dea înapoi. Eu ridic înspre voi buzduganul meu. De ce oare?

• 

• 

Pentru că, lăsând deoparte poveștile cu zmei în care, odată aruncat în slavă, el deschidea până și porțile cerurilor, buzduganul a devenit, încetul cu încetul, pentru un domnitor, însemnul puterii. Putere asupra oamenilor și faptelor, nu numai asupra bătăliilor și victoriilor. De aceea – sunt sigur că v-ați dat seama – el s-a preschimbat, odată ce vremile s-au mai îmblânzit. Crudul buzdugan cu 4 fețe și 12 colțuri ascuțite tare, făcut din aramă umplută cu plumb, uneori bătut cu pietre prețioase și cântărind chiar și un kilogram, s-a civilizat și a luat forma sceptrului regal. Simbol al puterii asupra oamenilor și faptelor, după cum vă spuneam…

Coroana mea

Să ne ridicăm puțin privirea la coroana pe care, la vremea mea, nu o purtau decât domnii de neam pământesc, nu și veneticii fanarioți. Aceia aveau să-și înalțe și ei cum puteau statura. Cu fel de fel de cușme. Care mai de care mai înfoiate și mai pline de pene țintuite cu perle sau pietre prețioase. Mie, Ștefan, coroana, bătută în rubine și smaralde, îmi ședea mândru pe cap, deși îmi era doar uneori de folos. Mic tare de statură, nu aveam, totuși, nevoie de ea pentru a spune lumii că eram cel Mare. Așa că mi-o puneam pe creștet doar la judecata vreunei pricini, ca să arăt că eu sunt unsul lui Dumnezeu pe pământ. Sau la hramul bisericilor multe pe care le-am ctitorit, ca să mă-nfățișez maiestuos, ca pe peretele de la intrare. La sărbătorile cele mari, ca să vază Dumnezeu Moldova cea cuprinsă în deschiderea ei aurită și s-o apere de rele. Și, din când în când, la întâlnirea cu soliile occidentale, ca să priceapă aceia cu cine stau de vorbă.

• 

• 

O statuie a Iașului disputată

Acum, că m-ați cercetat cu de-amănuntul, trebuie să vă spun că statuia asta a mea a stârnit fel de fel de neînțelegeri. Ba chiar, pe la 1856, a devenit, cu multă râvnă, o pricină de sfadă între unioniști și anti-unioniști. Sigur că, pentru mine, Moldova cea mare, de la Hotin și până la Chilia și Cetatea Albă, era sfântă în neatârnarea ei. Dar, între timp, se făcuse tare mică și bicisnică. Așa că de ce n-aș fi dorit ca ea să se mărească încă și mai mult? Devenind așa cum numai în visele mele și ale lui Mihai, acela zis Viteazul, ne-am fi putut-o închipui, întregită cu sora ei geamănă?

De n-ar fi fost moartea caimacamului Toderiță Balș, naționalistul și aprigul anti-unionist care l-a pus pe deja bătrânul Asaki să mă transforme în statuie, tare mă tem că s-ar fi ajuns la bătaie în toată regula. Dar așa, dispariția caimacamului m-a aruncat în sertarul proiectelor neîmplinite. Până ce un Rege, cu coroană de oțel și buzdugan cu acvilă în vârf, și-a adus aminte de mine. Și a considerat că nimic nu putea să-i ilustreze mai bine izbânda în dobândirea independenței noului său regat decât înălțarea mea – statuie pe soclul din dreptul fostelor Curți Domnești.

• 

• 

Toderiță s-o fi întors în mormânt să mă vadă astfel recuperat de un venetic. Asaki s-o fi simțit mândru că același venetic s-a încumetat să dea proiectului lui formă și faimă. Dar să mergem mai departe…

Legenda urbană din jurul statuii mele

Doamne, ce ți-e și cu zvonurile astea! S-au rostogolit ca un bulgăre de zăpadă, insinuând că, pe cal, n-aș fi eu, Ștefan, ci un crai polonez, unul pe nume Cazimir. Sau cine știe ce alt rege… E drept că sunt îmbrăcat altfel decât v-ați imagina, e drept că nu am părul destul de lung. Dar, de fapt, știți cui datorăm așa o legendă care rezistă până în zilele voastre? Unei nevrednice de bărbi. Pe care nici nu mai țin minte – o aveam ori ba?

• 

• 

• 

• 

Oricum, nimic din toate acestea nu pare să fie adevărat. Pe cal sunt eu, așa cum m-a închipuit artistul sculptor pe baza proiectului bunului Asaki. Care, atunci când mi-a desenat chipul, nu s-a bizuit doar pe imaginația lui nespus de înfocată. Ci mai ales pe minunatele zugrăveli votive de la Pătrăuți și Voroneț. Iar eu nu am nici cea mai mică îndoială că portretarii aceia de pe vremuri știau ce văd cu ochii și, mai apoi, ce desenează cu măiastrele lor pensule. Se zice, așadar, că aveam ”O figură plină, rotundă, cu frunte largă, cu sprâncene groase, dar frumos arcuite, care străjuiesc ochii albaştri cu nasul drept şi subţire, sub care o mustaţă deasă acoperă buza de sus, cu o barbă puţin voluntară. Acest chip care exprimă seninătate şi blândeţe (…) este încadrat de un şuvoi de plete blonde care îi acoperă gâtul şi umerii aşa cum, şi astăzi, în regiunile de munte, unde portul nostru strămoşesc s-a păstrat nealterat, mai poartă bătrânii satului.” (Ion Solcanu)

Cine este autorul meu?

Să vedem totuși cine m-a dăltuit, căci, atunci când, în 1883, la borna zero a orașului a apărut o așa frumoasă statuie a Iașului, toată lumea s-a întrebat mirată – ”Cine e artistul, știți? Dar cât a costat ați aflat? Ah, un franțuz! Da ce, frate, unul de-al nostru nu era bun? Chiar așa! Unde mai pui că-l plăteam și mult mai puțin, cu siguranță, căci, nu-i așa, onoarea și entuziasmul patriotice sunt răsplata cea mai bună pentru un artist credincios țării! Of, așa suntem noi: săraci, săraci, dar cu pretenții…” “O statuie a lui Ștefan cel Mare s-a înălțat la Iași abia în 1883. O făcuse un meșter străin și a făcut-o prost, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr-un popor îi poate înțelege într-adevăr eroii, îi poate iubi și îi poate da viață bronzului, marmurii, picturii și cântecului. (…)” (Nicolae Iorga, Istoria lui Șefan cel Mare)

Emmanuel Frémiet

Lăsându-i acum pe cârcotași deoparte, aflați că, dat fiind că orașul merita tot ce e mai bun și mai valoros în lume, edilii lui nu s-au zgârcit defel. Și s-au dus tocmai la Paris, unde au vorbit și bătut palma, pentru vreo 170.000 de lei, cu cel mai mare, la vremea aceea, și vestit sculptor de statui ecvestre din Franța și poate chiar din lume – Emmanuel Frémiet pe nume.

Stau și mă-ntreb. Oare cum ar fi putut să nu fie cel mai potrivit? De vreme ce însăși Jeanne d’Arc i-a fost încredințată! Cea aurită toată, așezată la borna zero a Parisului naționalist francez. Place des Pyramides. Cum ar fi putut Frémiet să nu fie cel mai potrivit? De vreme ce până și pe Simon Bolivar tot el l-a așezat călare la Bogota, capitala Columbiei! Cum ar fi putut el să nu fie cel mai potrivit și cel mai inspirat? De vreme ce, pe fleșa cea mai înaltă a abației Mont Saint-Michel, sfidează cerurile și vânturile și mareele un imponderabil Arhanghel Mihail, semnat Frémiet! Paris – Bogota – Mont Saint-Michel – Iași… ce distins itinerar, care ne înscrie în rândul marilor orașe ale lumii!

• 

• 

• 

• 

Astăzi

Așa că, după ce am luat un premiu binemeritat la Salonul de Sculptură de la Paris din 1881, după ce m-au forfecat moldovenii mei de mai că m-au făcut să mă dau jos de pe soclu și să fug galop în lumea largă. Sau să mă dau jos de pe cal și să mă joc, puțin răutăcios, cu tunurile Krupp ale Regelui Carol… acum reprezint mândria orașului. Toată lumea mă fotografiază, cu sau fără prietenii mei, porumbeii, pe umeri. Le arăt mai departe tuturor buzduganul meu cel strașnic, chiar dacă nimeni nu-și mai sparie gândul. Copiii cei mai îndrăzneți îmi calcă chiar calul pe copite, dar mi-e drag de ei, așa că nu mă supăr deloc.

Sunt, așadar, o semeață statuie a Iașului, care, cu brațul îndreptat spre Bucovina mea cea verde, deschid calea călătorilor către drumurile atât de molcome ale fostei capitale a Moldovei! Pe care o iubesc de dincolo de veacuri!

• 

Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto
Sursa foto

Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.