Dacă vă închipuiați că, odinioară, lampioanele și artificiile sărbătorilor se puneau, trist, să-și stingă de-acum strălucirile pentru a lăsa loc cenușiului rutinelor noului an abia pornit, atunci vă spun că vă înșelați amarnic. Căci petrecerea nu făcea decât să înceapă.
Calendarul iulian
O dată pentru că, până la Marea Unire, sărbătorile de iarnă ale principatelor și României de altădată erau, la vremea aceasta, în toi. Da, timpul era socotit nu după calendarul gregorian, ci după cel iulian. Ritul vechi. Conform căruia, azi, 6 ianuarie, când scriu, suntem, de fapt, în Ajunul Crăciunului. Și, azi, 9 ianuarie, când voi citiți această poveste, suntem în a treia zi de Crăciun și ne îndreptăm cu veselie către ziua lui Ianus bifrons.
Excesele dinaintea Lăsatei Secului
Dar, chiar și dacă nici prin gând nu ne mai trece că, pentru unii semeni ai noștri, Moș Crăciun de-abia sosește prin nămeți, vă jur că serbările de odinioară tot nu se încheiau încă. Și cum s-ar fi putut altfel când, toată suflarea Iașului, aristocratic sau popular, se pregătea, cu desfătare, pentru două luni așteptate întreg anul cu inima dând în clocot! Două luni pline de vin și cântec, de dans și nesăbuință. Două luni în care, între două posturi creștinești, soarelele se țineau lanț. Cu promisiunile lor de iubiri în sfârșit trăite, de logodne în sfârșit puse pe roate, de mici libertăți îngăduite și de treziri ale simțurilor vestitoare ale primăverii.
Așa că, astăzi, dragii mei, vă invit la bal! Profitând de una dintre cele mai strălucitoare ocazii de a privi cu nesaț la cum erau și ce făceau ieșenii altor vremi.
Ospăț de Crăciun și Bal de Revelion
Mă gândesc că, mai înainte de toate, s-ar cuveni să vă invit la un ospăț domnesc de Crăciun de pe la 1762. Și, mai apoi, la un bal aristocratic de Reveion (cuvânt împrumutat cam anapoda de la francezi) de pe la 1860. La Grigori Callimachi și la familia Roznovanu.
Crăciun și ”bal” la curtea lui Grigore Callimachi
Petrecerea de Crăciun a Domnitorului începea, cum altfel, cu cele sfinte. Întotdeauna. Procesiunea de la Mitropolie, în frunte cu spătarul care ținea sabia împărătească pe umărul stâng și buzduganul în mâna dreaptă, impresiona prin maiestate și solemnitate. Chiar dacă, în timpul ceremoniei, căpitanul de vânători întindea, chiar acolo, în curtea bisericii, cerbi, ciute, capre și păsări. Ofrandă, la picioarele voievodului, de vietăți ce urmau a-și împlini destinul forfotind în oalele și ceaunele ospățului de Crăciun.
După cele sfinte, cele lumești
Abia apoi venea ”tractația”, care, așezați-vă bine în jilț, nu era defel o trebșoară oarecare. Aceasta pentru că boierii care avuseseră cinstea de a fi pohtiți la masa domnească de Crăciun aveau a-și pregăti foalele pentru vreo 50 de farfurii cu feluri de bucate. Din care trebuia să mănânce lingând blidele, că, altfel, Domnul s-ar fi putut supăra aprig de tot. Cine nu-și amintea poveștile cu Ștefan cel Mare, care, înfuriat de vreun comesean nerecunoscător, ridica fără milă paloșul la dânsul?
Unde mai pui că, prezentate cu surle și trâmbițe, blidele nu erau niciodată luate de pe masă. Așa că, mai spre sfârșitul chiolhanului, mesenii se trezeau cu un mic turn sub ochi, periculos de folosit și, mai ales, supărător atunci când aveau chef să mai stea și ei puțintel la o vorbă cu unul sau altul dintre tovarășii de desfăț. Italianul Anton Maria del Chiaro povestea că, la un moment dat, era chiar nevoie să te ridici în picioare ca să-l vezi pe boierul din fața ta. Asta dacă voiai cu tot dinadinsul. Dacă nu, stăteai cuminte ascuns îndărătul minaretului.
Să curgă vinu-n valuri
Masa ca masa, dar băutura, dragii mei, era o adevărată probă de anduranță. Iar cel care, după vreo 10 ore, reușea a se mai ridica de pe scaun era un erou mai ceva ca pe câmpul de bătălie! Ascultați numai puțin. Întâi că nimeni nu bea când avea chef sau dacă-i era sete. Nuuu! Băutura se dădea la vale pe gât după regula închinărilor. Pentru Dumnezeu, pentru Împărat (oricare va fi fiind acela), pentru Mitropolit, pentru Domn, pentru boieri, oare și pentru domnițe?, pentru câte-n lună și-n stele. Și, la fiecare închinare, huștiuluc, pocalul de o oca, cum povestea Paul din Alep (Călătoriile lui Macarie), era dat peste cap dintr-o sorbitură. În fine, pocalul sau ”oala roșie”. Oricum, mai rar ”paharul de cristal, dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar“. Încă o dată, a vorbi cu vecinul se dovedea a fi o treabă anevoiasă tare, căci vorbele se înecau fără sorți de izbândă în vinul ghiurghiuliu și zurbagiu. După care se împleticeau de nimeni nu mai pricepea nimic.
Dacă-i mai țineau picioarele și burta nu-i trăgea cu totul la pământ, atunci când apăreau și cuconițele din cămările în care benchetuiseră și ele în felul lor, boierii mai puteau și dănțui. În ritmuri lăutărești, nu altfel. Căci lui Callimachi tare-i mai plăceau duioșiile manelelor adevărate și lăutarii care-i storceau șiruri de lacrămi învăluindu-i sufletul cu aleanuri stambuliote.
La sfârșit, unde mai încăpeau nu știu, soseau cafeturile și cofeaua, pardon, cofeturile și cafeaua, acum e bine, nu?, și, pe-aci ți-i drumul, nu prea drept, ”La anul și la mulți ani!”
Balul de Revelion la boierii cei mari Roznoveni
Suntem invitați la bal la Roznoveni de Reveion? Vai, Doamne! Dar e deja octombrie și n-avem nimica pregătit! Ce ne facem, ce ne facem?
Ei da, unele baluri aveau o aură cu totul și cu totul aparte. Să fii invitat la Roznoveni, de pildă, însemna că ți se deschideau porțile către lumea cea mai rafinată și elegantă a târgului. Chiar dacă plină de răutăți și bârfe, de luciri de suprafață și de monede calpe pe dedesubt. Așa o fi, nu zic ba. Dar cine, Doamne sfinte, avea mintea să vadă toate acestea taman la bal, unde totul strălucește și vibrează? Doar bătrânele cocoane cârcotașe, numai că la ele nimeni nu mai băga seamă.
Supeul și danțul
Ospățul la un bal roznovănesc se numea deja supeu. Și era pregătit de o armată de bucătari care ”dădeau prime de întrecere tuturor maeștrilor în arta culinară din orice parte a lumii”. (Rudolf Suțu, Iașii de odinioară) Cât despre ulcelele lui Callimachi, cele mereu umplute cu vin ghiurghiuliu, oale erau și ulcele! Între timp, se preschimbaseră în cristaluri de Bohemia sau de Baccarat. În care curgeau valuri de liqueur și de champagne, ”de o calitate atât de deosebită, încât treceau în domeniul legendei”. (Rudolf Suțu, Iașii de odinioară)
Sigur, supeul era o culme a fineței și iscusinței, a bogăției și eleganței. Toată lumea, însă, aștepta, într-un freamăt general, dansul. Dansul rege, care făcea, mai ales odată cu plutirea valsului, ca trupurile să se apropie în căldura îmbrățișării perechilor. Dansul, cu fiorul lui atât de senzual și cu oboseala lui atât de languroasă. Pe care nici măcar zorii care-l întrerupeau nu ajungeau să le domolească. Picioarele învârteau încă mult timp trupurile domnițelor visătoare, într-un vârtej pe care somnul îl vărsa în vise. Vise năstrușnice și îndrăznețe, de flirt, dragoste și speranță…
Veselia balurilor de iarnă
Dar, pentru că toate au un capăt și, după orice calendar ați dori voi, sărbătorile, uf, în sfârșit au trecut, acum parcă s-ar cădea nițeluș de cumpătare, măsură și cucernicie, nu-i așa?
Ei ași! Auzi matale, cumpătare! Acum, că petrecerile de-abia începeau! Acum, când tradiția voia ca, între Sfântul Vasile și Lăsata Secului, peste tot, orașul să palpite de baluri și iar baluri. Simple sau mascate. Uneori și câte trei pe săptămână. În casele cui primea sau la Operă și Teatru. Sau, de ce nu, în sălile populare, cele de prin Nicolina și Tătărași, unde toată lumea cânta, râdea și dansa! Ați spus, deci, cumva cumpătare, măsură și cucernicie? Cred că nu știți cum stă treaba…
Să fi înnebunit, oare, ieșenii? Sau doar, ca peste tot în lume, își spuneau, ca niște buni creștini ce sunt, că, înainte de Postul Paștelui, de care se sparie gândul, era vremea de trăit din plin, de făcut să explodeze energiile proaspete ale anului care abia începea. Era de petrecut cât încape, până se găuresc pingelele, căci viața e frumoasă, grozav de frumoasă.
Potemkin la Iași
E drept că această izbucnire de vitalitate de început de an nu era un obicei foarte vechi. Dulcile duducuțe ieșence l-au descoperit odată cu instalarea, la Palatul Ocârmuirii de pe Ulița Hagioaiei, adică în sediul Universității de Medicină de azi, a excentricului Grișa Potemkin. Marele (la propriu și la figurat) iubit al Împărătesei Ecaterina, Mare și ea.
Doamne, ce toalete îndrăznețe arborau doamnele de la curtea (ca un harem) a sultanului, pardon, a Prințului. Mai ales doamna de Witte, Sophie. O curtezană – prietena Prințului, fanariotă și ea, dar care, vezi Doamne, se dăduse cu moda evropenească. Și era atât de seducător excentrică. Și strălucea de-a dreptul, cu gâtul, pieptul și umerii la multă vedere.
Ce frumoși erau, apoi, ofițerii, mare parte dintre ei francezi, precum de Richelieu, de Ligne sau de Langeron. Cu uniformele și galoanele lor atât de virile. Ce măreție la însuși Prințul Grișa! Atât de sfidător cu înapoiata societate a boierilor moldoveni, care, la sfârșit de secol 18, nu semăna nici pe departe cu cea cosmopolită de la Sankt Petersburg. Sfidător, poate, ”abia salutând numeroasa adunare care se afla în fața sa”… Dar cine s-ar fi putut supăra pe el? Pe el, care-a deschis gustul moldovenilor pentru tot ceea ce era occidental, pentru lux, confort, eleganță, muzică… și pentru baluri. Baluri la care, înfiretat și împerucheat, ”se prezenta acoperit de diamante”. (Alexandre de Langeron, Memorii)
Un bal se pregătește
Așadar, sunteți gata? Cum încă nu?
Profesorii de dans
Nu v-ați angajat un profesor de dans? Pe Joséphine Hain, par exemple, ”maîtresse de dance (sic!) à Jassy”? Cum se poate așa ceva? Doar își face publicitate în Albina românească… eu chiar nu știu pe ce lume trăiți! Sau poate știți deja prea bine să dansați ”cadril parisian, cadril franțez à la rose, cadril de salon, cadril unguresc, Anna-cadril, polca à la Vienne, mazur, cracovianca, vals în doi pași, galopadă angleză, cotelion și minuet”? Poate știți măcar contra-danț, da, da, ”country-dans”, ce bine știți vorbi angleza…
Bun, dacă vi se pare că doamna Hain e nițel cam piperată, atunci v-o recomand măcar pe doamna Sevastița. Tare cosmopolită, dă lecții extrem de eficiente, unde mai pui că și-ntr-o franco-moldovonească încă și mai năstrușnic piperată: ”Balanncié, Marghioală! Pe la c… meu, Nastasă!” (Radu Rosetti, Povești moldovenești)
Rochiile de bal, și accesoriile
Acum, repede, scoateți din sertare cărțile de vizită – dra Iby, domnii Delpuech, Dérigault și Herțog, bijutierul Nathansohn. Dați fuguța la prăvălii – la Domnița Ruxanda, la Luxoria sau La Buchet. Domnilor, pe dumneavoastră vă așteaptă Americanul Fasson, Cavalerul Șic, precum și Casa Francezilor sau Magazinul Englez. Cum cele mai multe-s pe Ulița Lăpușneanului, aveți grijă, Messieurs! Să nu vă faceți prea mult de treabă pe la băcănia lui Ermacov, prăvălia lui Moș Finkelstein sau pe la Francesca de la Grădinile Tivoli. Căci vă știu eu, sunteți cam necugetați și mari șugubeți.
Cum se poartă, domnule Dérigault, rochiile pe la Paris? Foarte decoltate, desigur. În culori bine alese – alb, pentru debutante, vernil, galben pai, bleu ciel, roz pentru duducuțe tinerele, culori ceva mai severe pentru conițele trecute, dar niciodată negru, ferească sfântul! Și nu uitați mănușile până la cot, evantaliul, lornionul de bon ton și mai ales carnețelul de bal.
Mai aveți loc să treceți, în această mică bijuterie bătută cu diamante, numele al încă unui cavaler? Sau deja v-ați acordat toate dansurile celor care au fost prevăzători? Da, dar, între coperțile de aur, argint sau fildeș, acest frumos domn trebuie să-și găsească și el un locșor. Măcar pentru un cotilion, că prea e chipeș! Grăbit, condeiul de argint aleargă să adauge, pe ultima pagină, nu contează, numele misteriosului posibil pretendent, măcar la un dans.
Coafurile de bal
Doar atât vă rog, domnițelor, nu uitați că v-ați muncit câteva ore cu coafura aceasta plină de zulufi. Ca atare, atunci când coborâți din tilbury, aveți grijă. Dacă ninge tare-afară, nu vă grăbiți! Să nu vă transformați cumva condurii de bal în patine și să vă prăvăliți cum se întâmplă la patinoarul lui Reinecke! Căci nu știu de veți găsi vreun filfizon care să vă ridice. Mai bine puneți-vă ”la sortie du bal”. Pelerina aceea cu glugă, care, vă asigur, vă va da și-un plus de mister. Cât despre bucla rebelă, stați pe pace, o s-o puneți voi expert la loc, în fața oglinzii venețiene din hol.
O ultimă recomandare, nu fiți ursuze ca bărbații voștri, cărora le-a trebuit mult timp să înțeleagă că, în șalvari și în giubele și cu comanace pe cap, n-or să poată în veci să danseze cadril sau contra-danț. Că de vals, nici nu mai încape vorbă…
Balul mascat
Ați spus carnaval? Numai bun pentru flirturi și iubiri secrete, la adăpostul măștilor și costumelor extravagante. Colombine și Arlechini, Napoleoni și Ludovici, vikingi și faraoni. Toată lumea chicotește și se hârjonește, căci începutul de iarnă este, de fapt, solar, nebunesc și plin de energiile nestăvilite care anunță primăvara. Și, dacă nu ați comandat de la Paris masca cea mai potrivită, nu vă faceți griji…
”COSTUME ȘI MĂSCI/ DE ÎNCHIRIAT/L.KRAUS/ Strada Carol I nr. 6, vis-à-vis de Walhalla, în curte. Mare deposit de măsci și costume de catifea și mătase. Măsci de caracter precum: Mefistofeles, Faust, Robert Diavolul, Cavalferi, Rococo, Jokai, Marquis… cu prețuri moderate.”
Îndărătul identităților de împrumut, haideți să intrăm acum în sala Teatrului, să ne comparăm nebuniile și deghizările. Vom fi cam 1.200 de măști. E atât de multă electricitate în aer! Și-atâta splendoare… ”Doă ceruri înstelate se înfățișa vederii și cel artificial eclipsa pe al naturii. Sau o oglindă fără seamă cobora cerul în fragmente sub picioarele zânelor ce să ivea și perea prin umbre ca duhurile somnului.”(Vestitorul Românesc) O feerie, o minunăție!
Balul mascat de la Pomul Verde, cu nimic mai prejos
Chiar dacă sunteți Societatea Precupeților, Măcelarilor și Pescarilor ori Societatea de gimnastică ori doar Societatea caraghioșilor, pentru toată lumea să știți că se găsește câte o sală. Pe care proprietarii o pun la dispoziție contra unor bilete de doar câțiva franci și a unor tombole al căror câștig merge la cei năpăstuiți și care nu se pot veseli. O singură condiție:
Eu sunt balul Pomul Verde,/ Unde sluga vremea perde,/ Când acasă și-a lăsat/ Pe stăpânul nemâncat./ Sărbătorile am gloată,/ Căci aleargă piața toată,/ Și-n cămăși sau în cojoc,/ Precupeți Bătuta joc/ Clientela mi-e curată,/ Și mai toată încălțată;/ Nefiind așa de soi,/ Ar aduce mult noroi;/ Dar ori-cine intră-n sală/ Lângă ușă-ntâi se spală,/ De aceea nu fac rău/ Cei ce-mi zic și ”la Hârdău”. (Adrian-Silvan Ionescu, Baluri în România modernă – 1790-1920)
Și poate încă o condiție: aveți grijă la cine e Mangafaua și cine Bibicul, să nu cumva să-i încurcați. Că atunci chiar o să rămâneți, în plin d-ale carnavalului, ambetați și fără uzul rațiunii.
https://www.youtube.com/watch?v=OJ02NiQpgEE
În zori, după bal
Nostalgic, stau și mă întreb de ce, de când sunt eu pe lumea asta, nu am trăit niciodată, în Iașul meu modern, un bal sau o mascaradă, pretext pentru o bucurie generală, dincolo de constrângeri și conveniențe, în care oamenii să se veselească pur și simplu, dansând, cântând, prostindu-se pentru o noapte, redevenind, paradoxal, autentic liberi în spatele măștilor, care uită să fie doar sociale? Oare cei de altădată știau mai bine să se distreze, știau ce supape să pună la treabă pentru a descărca, spre binele tuturor, tensiunile lumii?
https://www.facebook.com/watch/?v=500013414319480
A cui va fi, oare, inițiativa? Căci cred că avem mai mult decât oricând nevoie de bucurie trăită împreună!
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Adrian-Silvan Ionescu, Baluri in Romania moderna 1790-1920
Rudolf Sutu, Iașii de odinioară
Radu Rosetti, Povești moldovenești
