Un parc umbros, cu copaci seculari, cu un bazin care, deși nu-și mai aruncă fuioarele de apă răcoroasă, stă parcă-n așteptarea unor vremi în care strălucirea-i va fi, poate, redată. Așteaptă să i se întâmple și lui ce i se întâmplă deja conacului în fața căruia a fost așezat. Un conac ca un paralelipiped perfect, cu două etaje și cu o terasă florentin Art Nouveau din înaltul căreia ai putea auzi, cu puțină strădanie, veselul clipocit al fântânii arteziene de altădată.
Ceva mai departe, mergând pe o cărare aproape invizibilă, un mausoleu Art Deco, sobru și rece ca moartea, în care-și doarme somnul de veci familia proprietarului de pe vremuri – unul dintre cei mai înverșunați și conservatori politicieni ai României.
Suntem la Țibănești, în vizită la bătrânul Petre P. Carp. Boierul atât de pregnant prezent în fiecare treaptă, în fiecare zid, în fiecare scândură, în fiecare sobă, în fiecare copac de pe acest domeniu. Domeniu cum nu cred să mai fi văzut vreodată.
Bine-ați venit la conacul lui Petre P. Carp…
Conacul și parcul de la Țibănești sunt după chipul și înfățișarea acestui intransigent personaj, al cărui cuvânt era sfânt, a cărui poziție era fermă, ale cărui principii nu se schimbau niciodată, oricare ar fi fost uraganele vremurilor. Deseori navigând împotriva curentului majoritar. În bine sau în rău. Pentru el sau pentru țară. Ceea ce-l va face pe Eugen Lovinescu să și spună : ”Istoria nu judecă oamenii mari numai după rezultate, ci și după înălțimea concepțiilor lor și fermitatea caracterului”.
Un conac sobru ca și proprietarul său
Ca să înțelegeți chipul și înfățișarea acestui neclintit politician conservator, am să vă spun, mai întâi, că, Junimist convins și de vază, prieten al tuturor marilor susținători ai Unirii principatelor sub domnia lui Al.I.Cuza, Carp a fost, totuși, cel mai neiertător critic al principelui. Îl considera dezonorant, prin comportamentul său, pentru tinerele Principate Unite. Ca atare, în 1866, el este unul dintre cei ce vor contribui activ și aplauda cel mai trist la abdicarea colonelului Cuza.
Un conac cu linii aspre ca cele ale chipului proprietarului său
,,Cavaler al dreptății mâncate de lupi”, după cum spunea Nicolae Gane, Petre P. Carp era, mai înainte de toate, un slujitor al demnității țării. Și al oamenilor săi – al țăranilor pe care-i cunoștea de la Țibănești și cărora le făcuse școală, dispensar. Cărora le dăduse pământ din domeniul său. Așa se face că, în frământările reformiste ale anilor de după Războiul de Independență, vocea sa va răsuna imperios în Parlament. ”Să-mi garantați că aveți să pironiți proprietatea în mâinile țăranului, atât și nimic mai mult”, căci „Bogăția unei țări atârnă de câtimea averilor celor mici”.
Un conac cu un destin atipic, precum cel al proprietarului său
„Tăios ca un cuțit și rece ca o zi de iarnă”, după același Nicolae Gane, în vâltoarea Primului Război mondial, Petre P. Carp s-a dovedit a fi, împotriva curentului general, un germanofil de neclintit. Probabil în virtutea studiilor sale la Berlin, la Französische Gymnasium. Și apoi la Bonn, la Facultatea de drept și Științe Politice. Dar mai ales pentru că era convins că puterile occidentale nu pricepeau și, de aceea, minimalizau pericolul bolșevic din ce în ce mai periculos. Și căruia, în viziunea lui, doar Germania îi putea opune rezistență. ”Eu nu sunt germanofil, eu sunt rusofob!”
Cuvintele lui din Senat, atunci când, conform Convenției din 1877, Rusia lua României sudul Basarbiei, erau, pentru el, valabile și în 1916, atunci când, la Consiliul de Coroană din 14 august, s-a opus alăturării României la Tripla Antantă din care făcea parte și Imperiul lui Nicoale al II-lea. ,,Oricare ar fi votul domniilor voastre, fie pentru, fie contra, el nu poate fi liber atunci când trei sute de mii de baionete se află pe teritoriul nostru, și oricare ar fi răspunderea materială care ar rezulta din votul nostru, eu resping cu toate puterile răspunderea morală a unui act făcut în asemenea condițiuni și, oricât de slab ar fi glasul meu, sunt sigur că în aceste priviri el va răzbate dintr´ un unghiu al țării în altul”.
Pe cale de consecință, Petre P. Carp, cel mai vocal și intratabil susținător al alierii României cu Puterile centrale, nu-i va însoți pe Rege și Regină acasă la el, la Iași, în refugiul din 1916. Dimpotrivă, va rămâne la București, întâmpinând trupele germane alături de Lupu C. Kostaki, girant al Ministerului de Interne pentru perioada ocupației militare germane.
Un conac umbros și melancolic, precum viața proprietarului său
Războiul acesta purtat de partea greșită îl va costa pe Petre P. Carp cariera, dar, mai dureros, viața fiului lui. Tânărul locotenent Petre Carp este înmormântat pe domeniul de la Tibănești. Alături de tatăl său, care n-a supraviețuit războiului și durerii, el se odihnește într-unul dintre monumentele eiffeliene ale Iașului – Mausoleul Carpilor.
Bine-ați venit la conacul lui Șerban Sturdza…
Ce poveste de viață! Și de moarte… Moarte a conacului însuși, care, în buna tradiție a patrimoniului românesc, a fost umilit, ciuntit, uitat, lăsat în paragină ca să piară odată cu lumea veche, detestată! Și totuși…
… conacul nu e pe moarte. Dimpotrivă. El astăzi reînvie, încetul cu încetul, la focul mocnit al dragostei de frumos, și într-un mod original și atipic. Căci restaurarea conacului de la Țibănești implică artizani de toate felurile într-un parteneriat benefic, în logica căruia, reconstruind și restaurând, tinerii breslași ai viitorului își construiesc și călesc abilitățile, priceperea, iscusința și ingeniozitatea specifice artei lor. Toate acestea, grație noului său proprietar moștenitor, arhitectul Șerban Sturdza. Președinte al Ordinului Arhitecților din România și Vice-Președinte – Director Executiv al Fundației Pro-Patrimonio. Fundație înființată de fiii lui Ion Rațiu, Indrei și Nicolae. Și condusă, pînă la moartea sa, acum cinci ani, de fiul altui generos arhitect ieșean, G.M.Cantacuzino, arhitectul Șerban Cantacuzino.
Ce fac artizanii taberelor anuale de la Țibănești – de fierărie, olărit, tâmplărie, zidărie, pictură murală? Bat fierul la conac… întrețin focul frumuseții, cel din care casa lui Petre P. Carp de la Țibănești, alături de multe alte piese de patrimoniu prețioase ale României, renaște precum pasărea Phoenix din propria-i cenușă…
După o călătorie CityID pe la conacele din jurul Iașului, conace care sunt amintirea a ce au fost sau ruina semeției lor de odinioară, a ajunge la Țibănești este o bucurie adevărată. Plină de speranță și de lumină, de încredere în oamenii care iubesc țara aceasta și tot ce înseamnă patrimoniul ei. O reverență adâncă Domnului Șerban Sturdza…
La Belle Hélène
Last, but not least, trebuie să recunoaștem că tabăra și noi, cei care ne bucurăm de ospeție la conacul de la Țibănești, nu am iubi atât de mult aceste locuri de n-ar fi Elena. Care, prin prezența, vitalitatea, inteligența și sufletul ei mare, întreține focul creator. Elena pe care-mi place s-o numesc, renascentist – ronsardian, La Belle Hélène. Minunata zână bună a locurilor. Care ne întâmpină mereu cu brațele deschise și care, de fiecare dată, nu pregetă să ne petreacă până în poartă. Surâzându-ne și făcându-ne cald din mână, sub deviza neostenită a conacului – Batem fierul la conac. Aș îndrăzni să spun că ea este artizanul artizanilor, căci le face viața plăcută și gurmandă, lor, dar și nouă, tuturor, care trecem pragul Carpilor și Sturdzeștilor. Mulțumim din suflet, Belle Hélène!
Și pentru că Țibăneștiul se schimbă cu fiecare anotimp, iată conacul de azi, 4 iunie 2023…
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
Surse fotografii:
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Fotografii din colecții personale (Mihaela Bunduc, Ioana Teodorescu)
