IN MEMORIAM SORIN IFTIMI
Vă mai mărturiseam eu undeva, cândva, uimirea-mi profundă în fața hazardului sau sincronicității întâmplărilor din viața mea, care mă duc exact acolo unde trebuie. Este chiar ceea ce mi s-a întîmplat și săptămâna aceasta. În nebuloasa extrem de voluptuoasă a alegerii poveștii pe care să v-o istorisesc, niște pepite de aur demult ascunse în căușul amintirilor mele cu Mama mi-au străluminat drumul către zicerea de azi.
Un vis
Așadar, un vis noptatic mi-a șoptit, așa, fără niciun fel de noimă aparentă, золотой. Da, mi-a șoptit în rusă, o limbă pe care e drept că am învățat-o la școală, căci nu se putea altfel, dar pe care, tocmai de aceea, am uitat-o, covârșită de toate prejudecățile nefericite ale istoriei pe care le poartă pe aripile ei de golubchik, de porumbel. золотой, deci. Adică ”de aur” în graiul acesta atât de melodios. Și, la trezire, în minte încă-mi răsuna, printre luciri aurii, vocea Mamei care-mi murmura tainic ”Hai la zlătari, Sorina! Și la lăutari!”
Dintr-odată, mi-am amintit. Ah, la zlătari și lăutari era refrenul magic care însoțea una dintre cele două plimbări la care pofteam cel mai mult și cu multă bună voință. Cu Mama în chip de complice ghiduș. Să vă povestesc…
Mahalaua Zmeului în cătuarea merelor de aur…
Drumul pe care eram condusă la zlătari și lăutari era, la vremea copilăriei mele, taaaare întortocheat și, cu fiecare pas, mă îndepărta îngrijorător de casă. Aș fi spus, cu mintea cea de azi, că era un drum inițiatic… și poate chiar era! Ceea ce, însă, mă cam tulbura de fiecare dată era faptul că locul către care ne îndreptam (și, cu dezinvoltură, Mama nu uita niciodată să mi-o amintească) era în stăpânirea unui Zmeu. Un Zmeu care, atunci când se înfuria, putea chiar să dea foc la lume și să prefacă în scrum toate năzuințele bieților oameni care nu-i făceau pe plac. Așa îmi povestea Mama. Or, în mintea-mi de copil de 6 ani, Zmeul Zmeilor, cel mai înfocat și primus inter pares, nu era nimeni altul decât Domnul meu învățător Sireteanu. Care se aprindea dintr-o nimica toată și pârjolea toate speranțele noastre de elevi începători într-ale buchilor.
Domnul meu învățător pe strada Smău
Și ce să vezi, măiculiță Doamne! La poarta uneia dintre casele stăpânite de Zmeu, la numărul 8 mai exact, cine ședea, pândindu-mă la cotitură să-mi cântărească păcatele în cifre și litere? Însuși Domnul Sireteanu! Cu câteva mere de aur în mână și cu un zâmbet cum eu nu-i cunoscusem niciodată în clasă… ”Sorinică, ce bine-mi pare că te văd la mine-n prag! Nu vrei să intri? Te așteaptă zmeoiaca mea cu niște dulceață în chisea… da` de ce-mi ești așa înfricoșată? Stai liniștită, o luăm și pe Mama în casă. Zmeii nu au nicio putere asupra mamelor! Pe cuvântul meu de Balaur!”
Din politețe și cu un surâs de înger cu aureola strâmbă, am luat merele de aur și le-am pus în ghiozdănelul plin, altfel, de tot soiul de prăjiturele cu care, prevăzătoare, chiteam să m-ajut să regăsesc drumul spre casă, în caz că Mama m-ar lăsa, din cine știe ce pricini, pradă pe strada Smău-ului! De dulceață, însă, zău că nu-mi aduc aminte!
Ioan Gură de Aur…
Scăpată ca prin minune din ghearele căpcăunului căpcăunilor cu care Mama făcuse cam mult conversație și însenintată de chipul ei luminos, numai ce o aud că-ncepe să cânte ușurel cu vocea ei vrăjitorească. Aoleu, stai să vezi că n-am scăpat, îmi spun eu între încântare și înfrigurare. Acuma-i acuma. Dacă mi s-apucă Mama să cânte cu glasul ei de aur, eu am să adorm, cum fac în fiecare seară, și, când m-oi trezi… Și numai ce dau să scot firimiturile din ghiozdănel că Mama mă și face să uit de ale mele, arătându-mi cu degetul, în înaltul unui zid spoit cu alb, un chip cam furios și încruntat, oricum, la fel de sever ca și Domnul meu învățător.
”Știi cum îl cheamă? Ioan, Ioan Gură de Aur.” Ei da, ce glumă bună! Cum să te cheme Gură de Aur? Sau te pomini c-o fi vreun djin din aceia care ies din lampa fermecată? O fi ca prințesa aceea dintr-un basm persan căreia-i ieșeau din gură trandafiri atunci cînd vorbea? Lui Gură acesta să-i iasă oare aur în loc de vorbe? Fă, Doamne, numai să nu fie un fel de Midas! Vai de mine, mai bine să nu ne apropiem prea mult de el!
Dar ți-ai găsit. Fără să-mi răspundă la niciuna dintre întrebările mele mute, Mama mă ia de mână și mă trage după ea în chiar casa lui Gură de Aur, întunecată ca burta balenei despre care citisem în Pinocchio, dar frumos mirositoare a smirnă și tămâie. Nu văd decât niște talere de aur răsărind din pereții afumați și pe însuși Ioan, tot lucitor, dar cu aceeași privire aspră și lipsită de îngăduință față de copilul șturlubatic care i se înfățișa smerit. Ai fost cuminte? Ai fost harnică? Ai ascultat de Mama și de Tata? Și de Domnul învățător? Brrrr… gândeam că e prea multă strășnicie în lumea asta a lui Ioan, oricât de aurită i-ar fi fost vorba. Abia mai târziu aveam să aflu că sfântul credea cu ardoare că ”Gândirea este cel mai mare dușman al credinței!”
… Mama, eu, îngerul și leul…
Repede, îmi trag mâna dintr-a Mamei și mă strecor în cămăruța de la intrare, unde o pată de lumină mă atrage ca un magnet. E acolo o piramidă de marmură albă, cu o poartă pecetluită, către care se îndreaptă un cortegiu. Și mai ales o Mamă cu fetița ei de mână, vegheate de un înger în sandale, culcat pe-un leu adormit. Sunt fermecată. Căci acolo sunt eu, eu cu Mama mea. Pe cale să intrăm în întunericul balenei. Îngerul, însă, cel tânăr și înaripat, pare că l-ar fi îmblânzit pe leoninul stăpân al Piramidei. Care, de data asta, îmi șoptește înțelept: ”Cuvintele sunt cărările faptelor” așa că ai grijă la ce spui, Sorina, înainte să intri în lume, căci ”Omul este un altar.”
… și, în grădina lui Ioan,…
Uf, am scăpat și de data asta, am ieșit din balenă la soare. Gura de Aur nu m-a înghițit. Dimpotrivă, fără să am habar, mi-a picurat în suflet o înțelepciune de care urma să mă folosesc toată viața – cuvintele sunt sfinte, ofrandă pe altarul omului. Cuvintele pot face mai rău decât un gest și pot lăsa urme care nu se mai șterg niciodată.
Doar că, între timp, Mama s-a apucat din nou să îngâne ușurel melodia cea adormitoare, care mi se părea de data aceasta extravagantă, cu inflexiuni orientale și grele ca o catifea încărcată de brocarturi. Oare ce mă mai așteaptă acum? Am scăpat de Zmeu, de asprul Ioan. Ce-mi mai pregătește Mama, a cărei mână a regăsit-o pe a mea? Aha, mă duce în grădina Zmeului, stranie și umedă. În mijlocul ei, două morminte vechi și uitate așteaptă lumina de aur a astrului ceresc.
… lăutarul cu cobza de aur
”Aici, la umbra grădinii acesteia, o să-ți povestesc, puiule, despre Barbu. Lăutarul și cobzarul.” ”Lăutarul și cobzarul? Ce mai sunt și astea, niște gâze, ca albina și furnica din povești?” ”Nu, Sorinică, Barbu era un cântăreț de aur, un lăutar, care știa mânui măiastru un instrument numit cobză sau lăută. Vezi tu, unii mângâie coardele pianului, ca tine, alții pe ale cobzei, precum Barbu.” ”Și-l cheamă Barbu pentru că avea barbă?” ”Cât ești tu de isteață, uite, aproape ai ghicit. N-avea barbă, dar avea niște mustăți de toată frumusețea.” ”Să-nțeleg, deci, că Barbu ăsta era un fel de trubadur care-l înveselea pe Zmeu? De ce-mi vorbești despre el acum și aici?” ”Pentru că e cu noi acum și aici. Cântecul lui a pătruns de sub lespedea asta grea și mi-a cerut să ți-l îngân, ca să afli cine e.”
Așadar, dacă era s-o cred pe Mama, lăutarii aveau cu zmeii o înțelegere reciproc profitabilă. Pentru ca aceștia din urmă să poată petrece, cobzele trebuia să zbârnâie cu coardele lor de aur. Dar, pentru ca lăutarii să poată zumzăi, zmeii trebuia, la rândul lor, să-i ocrotească și să le dea lăutelor lor un loc unde să se-odihnească-n cui. Chiar și dincolo de mormânt.
Ah! Și-acum povestea de aur…
Închizând cartea cu zmei și sfinți și lăutari, Mama-mi spune, într-o șoaptă pe care o așteptam, de fapt, de la bun început, că putem trece acum la povestea cea de aur, preferata mea, cu preafrumosul Hipolit. ”Pe un căluț de mare, departe de țărmul pietros al Eladei, Hipolit s-a ascuns aici, hai să-ți arăt…”
”E o umilă și neștiută uliță de margine de târg. Nu răsfață ochiul cu mlădieri de râu gătite în salturi de verdeață și nici nu ispitește pasul cu caldarâm sonor. E firavă și goală: numai pământ și pietre. Dau năvală celelalte ulițe, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la ulița cea mare cu pântec de piață, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliți și s-a dat la o parte de ele.
Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munți: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului și s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, al câtorva căsuțe liniștite, alături de căsuța bunicilor și de a noastră. Acolo a rămas… Ulița avea și un felinar, pripășit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moșnegel ghebos venea șchiopătând până la felinar: îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-și vorbele cu mâinile; și felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.” (Ionel Teodoreanu -Ulița copilăriei)
Zlataustul patriarhal
Așa începea povestea Mamei despre Ionel Teodoreanu. Cu Ulița copilăriei și cu iubirea lui pentru Fata din Zlataust, cu siguranță alta decât Lyly, frumoasa Velisar. În tabloul ei, Mama îl înconjura pe micuțul Hipolit, cu ochii lui tulburători, de bunicii desprinși ca dintr-o icoană. Buni și îngăduitori, răbdători și veșnici. Apoi, de mama, Sofia – fiica mai mică a lui Gavriil Muzicescu – știi cine e, Sorina, nu? ți-a povestit Doamna de pian… – și de tata, cu nume atât de aristocratic – Osvald. Ionel, jucându-se vitejește cu fratele lui, Păstorel, încă de mic pișicher și năzdrăvan. Dar și cu vecinul Lucrețiu, de la casa mai de la vale, Lucrețiu Pătrășcanu. Ionel cel îndrăgostit de provincialismul și tihna Paradisului copilăriei lui. Care devenea, încetul cu încetul, și paradisul meu, departe de lumea dezlănțuită, de zmei și căpcăuni. O lume caldă și însorită ca o pâine de aur.
Dezvrăjire? Nici pe departe!
Desigur, cu ochii copilăriei mele fermecate, ați ghicit că v-am plimbat pe strada Smău. Care poartă numele lui Ilie Burchi Smău, cel ce se află la origina celui mai devastator incendiu al orașului, în 1827, și al cărui palat este astăzi Muzeul Municipal ”Regina Maria”. V-am plimbat pe strada principală a cartierului Teodorenilor și al lăutarilor, acolo, mai jos, spre Bucșinescu, numită Zlataust. Nume care, după cum v-ați dat de-acum prea bine seama, vine de la ”zlătar”, coborât direct din slavonul ”zalatoi”. Dacă putem eventual presupune că, în vecinătatea Beilicului turcesc, zlătarii, aurarii își vor fi găsit un vad bun și mănos, faptul că asupra cartierului lor veghează, încă din secolul al XVI-lea, ierarhul Ioan Gură de Aur nu mai e deloc o întâmplare.
Biserica aceasta a Chrysostomului este, din păcate, prea puțin cunoscută, deși e legată de numele a doi domnitori moldoveni, Ștefan Tomșa și Gheorghe Duca, devenind, mai târziu, necropolă a familiilor Burchi-Smău și Romalo-Rosetti. Sigur, cei doi domnitori nu sunt nici Ștefan cel Mare, nici Vasile Lupu, iar despre familiile Burchi sau Romalo, cine mai știe astăzi? Dar, așa cum cartierul Zlataust ascunde pepitele de aur ale amintirilor lui Ionel Teodoreanu sau Barbu Lăutarul, tot la fel Biserica Zlataust ascunde, și ea, o pepită de aur desprinsă parcă din nimbul Chrysostomului.
Misterul piramidei…
Sunt sigură că mulți ați fost la Veneția și v-ați plimbat prin nenumăratele biserici ale Serenissimei, între care una, vestită, adăpostește mormântul marelui Tițian. La Santa Maria Gloriosa dei Frari, însă, se află, înfruntându-și rivalul, un alt monument funerar majestuos, și extrem de ciudat. Nu am nicio îndoială că, dacă l-ați văzut, vi-l și amintiți. El aparține celui mai cunoscut sculptor al Republicii venețiene la început de secol 19 – Antonio Canova. O piramidă imensă, cu o poartă deschisă către cripta în care artistul însuși își doarme somnul de veci. Și un cortegiu de personaje care-i însoțesc coborârea în mormânt. Obsedat de ideea acestui monument, Canova avea să-l exerseze făcând, pentru un onorariu exorbitant, o replică a lui, la Viena, în Augustinerkirche, pentru fiica prințului Albert de Saxonia, Maria Christina. Priviți, vă rog, cu atenție această replică!
Vă las acum să vă imaginați singuri cât de mare mi-a fost uimirea când, intrând în mica biserică Zlataust cu ochii mei de călător trecut prin lume, am descoperit nici mai mult nici mai puțin decât o replică la replica monumentului din Santa Maria dei Frari. Cu blazonul familiei Rosetti pe scutul de la picioarele îngerului. Mult mai mică, adevărat, pe măsura bisericii și probabil a pungii familiei Romalo, dar semnată, ca la Veneția și Viena, Canova. E drept că, înscris în piatră, numele artistului nu e Antonio Canova, ci Nach zut Canova. Nach zut, altfel spus ”conform”. Să fie onesta recunoaștere a faptului că suntem în fața unei copii? Să fie, dimpotrivă, un semn de autenticitate? Oricum ar fi, numele lui Canova este acolo, mărturie a faptului că Iașul e plin de minunății tainice și discrete.
Misterul sincronicității…
În sfârșit, pentru ca să închid armonios bucla poveștii mele, mai am să vă mărturisesc ceva. În Biserica Zlataust se intră foarte rar, căci e deschisă doar atunci când preotul slujește. Iată de ce, în dimineața visului meu aurit, mi-am spus că, oricât de dragi îmi sunt amintirile legate de acest colț de Iași, îmi va fi imposibil să scriu despre pepitele de aur pe care le ascunde, pentru că nu am cum să vi le arăt pentru a vă convinge să ieșiți să le căutați voi înșivă. Ca într-un soi de provocare, am hotărât, totuși, să urmez îndemnul din vis – dacă indiciul lui prețios era un fatum, atunci aveam să aflu biserica deschisă.
Biserica Zlataust era deschisă. Se primenea pentru ziua de 13 noiembrie. Ziua Sfântului Ioan Chrysostomul. Să fi fost Gura de Aur a însuși Ierarhului care m-o fi chemat la el? Cuvintele sunt cărările faptelor, într-adevăr!
Iași mirabilis!
Continuă să descoperi orașul! Vezi și restul poveștilor.
Sursa foto 1
Sursa foto 2
Sursa foto 3
Sursa foto 4
Sursa foto 5
Sursa foto 6
Sursa foto 7
Sursa foto 8
Sursa foto 9
Fotografii personale
